Al Doilea Război Mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939 și trupele germane au obținut victorii rapide, ceea ce a asigurat succesul în istoriografie al unor termeni precum Blitzkrieg, Luftwaffe, Wehrmacht, Kriegsmarine sau Panzer. Orice cititor sau privitor știe că militarii germani au primit de la regimul nazist tehnică performantă și numai prin cantitate au obținut aliații victoria din 1945. Armele proiectate și cele care n-au mai intrat în acțiune erau uimitoare prin performanțe și n-a mai fost timp pentru introducerea în producție. Timpul în război se măsoară altfel decât în timp de pace.
Era absolut firesc să fie tehnică de calitate din moment ce rasa germană era una superioară și era condusă de elită elitelor, adică de membrii partidului nazist. Unii autori din mediul virtual au mers mai departe și au ajuns la concluzia că armamentul sofisticat a fost proiectat cu ajutor unor ființe venite din spațiu și căzute în mâinile agenților Reich-ului.
Realitatea de pe câmpul de luptă și din statistici demonstrează că militarii germani apreciau armamentul inamic și-l utilizau de câte ori aveau posibilitatea. Lipsa de muniții a dus la limitarea folosirii pieselor capturate îndeosebi în anul 1941 și fără armele strânse de pe câmpul de luptă ar fi fost imposibilă rezistența până-n mai 1945.
Foarte interesante au fost considerate tunurile de calibrul 76,2 mm, cele ce puteau să aibă și calități antitanc. Au fost modificate în Pak-36 (r) și un singur militar a reușit să nimicească 9 tancuri Valentine într-o singură misiune. Au fost folosite cel puțin 560 de exemplare tractare și au fost periculoase pe toate fronturile.
Mobilitate superioară aveau piesele de artilerie ce erau montate pe caroserie de tanc uzat moral. Așa au apărut modelele Marder II și Marder III. Au fost 202 exemplare montate pe caroserie de Panzer II și era un salt imens de la tunul de calibrul 20 mm. Marder III era o combinație cu tancul Panzer 38 (t) și au fost trimise spre front 344 de blindate ce puteau să reprezinte un pericol mortal pentru orice mijloc de luptă neblindat și pentru infanterie. În plus, tirul din poziții camuflate era periculos și pentru tancurile inamice.
Frontul consumă resursele umane și materiale mai repede decât sunt instruite sau produse și nu sunt de disprețuit armele de captură ce se dovedesc ucigătoare. Wehrmachtul a primit până la 300 de tunuri denumite Pak 39 (r), adică fostele piese sovietice F-22 USV. Alte sute de exemplare au fost folosite ca simple piese de câmp.
Armamentul de infanterie trecea și mai ușor dintr-o tabără în alta. Militarii germani din pozițiile defensive de la Stalingrad au adorat mitralierele Maxim M1910 ce puteau să execute un foc deosebit de precis fără să mai fie necesară schimbarea țevilor. Erau perfecte pentru focul din poziții adăpostite și astfel nu mai conta masa mare a gurii de foc.
Armata germană a primit prea puțin armament de la industria care n-a fost trecută pe picior de război din timp și care avea prea puține resurse. În plus, era obligată să trimită ajutoare și aliaților ce nu aveau suficiente fabrici de armament.
Rasa zisă superioară a constatat că repede că inamicul produce mai mult și mai de calitate în domeniul distrugerii, dar războiul ideologic nu poate să fie oprit. Au fost obligați să se descurce cu ce găseau și regretau că rezervele de muniții erau limitate.
Sursă imagine: Wikimedia Commons