Adolf Hitler a început în 1939 un război împotriva Poloniei, dar n-a anticipat ce amploare vor lua luptele și forțele militare ale Reichului au ajuns să fie implicate la nivel mondial, ceea ce încălca principiul concentrării forțelor. Se impunea realizarea de economii prin realizarea de fortificații pe direcțiile considerate secundare și erau distribuite în întărituri unități cu efective reduse și dotate cu armament de captură.
Intrarea în război a SUA anunța posibilitatea realizării unei invazii și dictatorul nazist a decis că trebuie să fie luate măsuri de realizare a unui sistem de fortificații ce era întins de la granița cu Spania și până-n Norvegia. Era compus din puternice fortificații în jurul bazelor militare precum Brest sau în zonele definite drept vulnerabile. Regiunea dintre gura de vărsare a Senei și granița cu Belgia a primit cea mai mare atenție. Au fost ridicate cazemate din beton pentru tunuri și mitraliere și au fost realizate obstacole împotriva navelor de debarcare. Barierele explozive erau cele mai periculoase prin minele ce așteptau tăcute. Fortificațiile erau protejate de aviație și urmau să primească sprijin din partea diviziilor blindate dispersate la anumite distanțe în spatele plajelor. Zidul Atlanticului părea o fortificație de netrecut. Propaganda germană a amplificat mitul. A fost un șoc pentru conducerea germană să se constate că rezistența s-a prăbușit în mai puțin de o zi și că trupele aliate au înaintat adânc în interior. Geografia a fost un adversar de temut și încurcat aducerea de trupe și de provizii la timp pentru o ofensivă susținută. Cum a fost posibil să cadă rapid visul în beton al lui Adolf Hitler?
Explicația este una simplă: realitatea. Divizia 716 infanterie a fost principala unitate întâlnită de forțele aliate pe o lungime de 47 km de coastă. Se poate spune că fortificațiile compensau risipirea regimentelor, dar această trupă nu avea decât rol de supraveghere și nu putea să organizeze contraatacuri care să arunce trupele inamice în mare. Chiar dacă a primit unele întăriri de la o divizie experimentată, trupele istovite nu puteau să reziste presiunii venite de pe uscat, de pe mare și din aer. Marea unitate era barbar risipită și condamnată la înfrângere. O divizie perfect organizată nu poate să ducă lupte pe mai mult de 20 de kilometri, dar batalioanele erau distribuite în puncte izolate pe o distanță mai mult decât dublă. Nu existau nici mijloace de transport pentru concentrarea de rezerve, operațiune greu de realizat în condițiile în care Aliații aveau superioritate aeriană absolută. Trupele au fost condamnate să reziste până la consumarea stocurilor de muniții sau până la nimicire.
Divizia 716 infanterie a fost lipsită de forță combativă chiar din prima zi și apărătorii germani nu aveau cum să mai formeze o linie defensivă care să oprească măcar inamicul ce aducea mereu trupe proaspete. Diviziile de tancuri au sosit, dar nu mai aveau militari suficienți din moment ce Divizia 716 infanterie era practic scoasă din luptă după o zi de încleștare.
Marea unitate germană a asigurat o simplă acoperire a litoralului și pierderile mari au fost produse din cauză că bombardamentele de artilerie și aviație nu erau precise și punctele de foc au fost ratate din cauza vremii.
Divizia 352 infanterie a fost adusă pentru acoperirea a 53 km de coastă și avea efective mai numeroase și cu unii militari experimentați pe frontul antisovietic. A fost un adevărat ghinion pentru militarii americani să debarce pe plaja Omaha, dar la război nu sunt cunoscute toate pozițiile și intențiile adversarului. N-au dat rezultate bombardamentele masive și totul s-a plătit cu sânge, o simplă mitralieră fiind capabilă să bareze valurile de asalt. Totuși, linia frontului era prea lungă pentru doar două regimente de infanterie și pozițiile au cedat.
Mult mai gravă era situația Diviziei 709 infanterie din Peninsula Cotentin, cea care era risipită pe 260 km și ar fi trebuit să asigure protejarea bazei de la Cherbourg. Dacă se ține cont numai de efectivele luptătoare, batalioanele alocate erau simbolice și se constatase că fortificațiile rezistente au valoare redusă dacă nu sunt protejate de forța umană. Divizia a fost împinsă spre nord și toate trupele existente au fost prinse în capcană. Debarcarea pe Plaja Utah și lansările de parașutiști au dus la izolarea unei grupări de infanterie ce ar fi fost utilă pentru închiderea frontului. Apărarea oricărei poziții a dus la pierderea unor militari prețioși cu tot armamentul din dotare.
Apărarea germană în regiunea normandă a fost deosebit de subțire și Aliații au avut probleme mari cu terenul acoperit de vegetație sau mlăștinos, furtunile complicând aprovizionarea cu armament și muniții. Aviația anglo-americană a fost împiedicată să acționeze cu precizie din cauza vremii schimbătoare și ostilitățile s-au prelungit. Luptele au fost ucigătoare ca-n războiul modern în care omul este copleșit de puterea mașinilor.
Comandamentul german a făcut o gravă eroare strategică: au fost despărțite diviziile de blindate de cele de infanterie și astfel cele două arme n-au colaborat eficient. Ezitările comandanților aliați au favorizat o blocare a forțelor aliate pe poziții precum Caen.
Sursă imagine: Wikimedia Commons