Istoricii din perioada comunistă au avut o misiune deosebită: inventarea unui trecut care să fie în conformitate cu ideologia marxistă și să fie plăcut centrului de putere de la București, cel ce făcea eforturi să fie în grațiile stăpânilor de la Kremlin. Era cunoscut faptul că regimul era nemilos cu cei trimiși în lagărele de concentrare în calitate de dușmani ai poporului, dar mai rău erau priviți cei care făceau parte din sistem și cădeau în dizgrație. O adevărată Sabie a lui Damocles plutea peste orice lider de extrema stângă și fiecare acționa voluntar pentru a fi bine văzut de superiori.
Sarcina de serviciu cea mai grea le-a fost încredințată celor capabili să scrie despre Al Doilea Război Mondial și sensibila epocă în care a fost conducător dictatorul Ion Antonescu, cel care a primit cele mai dure epitete și caracterizări. Se proceda foarte mult la ocolirea perioadei critice și astfel scăpau de bătaia de cap. În plus, generațiile de cititori nu aflau despre trecut și evenimentele erau uitate încetul cu încetul. Mergea și cu omisiunea completă și cărțile circulau în forma ce era pe gustul autorităților. Așa a rămas și astăzi.
Mulți erau cei ce realizau texte despre felul în care au colaborat România și Germania după 1939 și se ajungea mereu la concluzia că nu s-a asigurat aprovizionarea cu armament a trupelor române și s-a făcut un jaf cumplit al resurselor naturale, îndeosebi în ceea ce privește petrolul. Mai mult. Regimul odios a ajuns să livreze ornamente de brad în locul mărfurilor utile. Au început chiar în comunista eră publicarea de date despre înzestrarea diviziilor aliatului ce nu avea industrie dezvoltată pentru a face față unui război ce lua amploare în fiecare zi. Pușca era un instrument militar deosebit de ucigător prin cartușele de mare putere, gloanțele putând să fie plasate cu precizie la sute de metri. Un trăgător priceput era capabil să facă ravagii, așa cum au demonstrat militarii finlandezi, mai ales cel ce era supranumit Moartea albă.
Conducerea de la București a trecut în perioada interbelică la o politică de unificare a armelor de infanterie în jurul aceluiași cartuș pentru a se reduce efortul industrial de obținere a muniției ce consuma multe metale neferoase și implica modificarea procesului tehnologic. În plus, se simplifica și aprovizionarea batalioanelor din prima linie. A fost ales glonțul ascuțit de calibrul 7,92 mm după model german și o sursă posibilă de aprovizionare putea să fie Cehoslovacia, stat aliat cu o puternică industrie moștenită de la Austro-Ungaria. Pușca Z.B. model 1924 a fost cea mai reușită copie a tehnicii Mauser din prima conflagrație mondială și România a cumpărat 300.000 de exemplare până când Wehrmachtul a ocupat statul slav vecin.
Achiziția era importantă din punct de vedere numeric, dar nu era suficientă pentru înzestrarea unor efective numeroase, mai ales că oricând erau posibile pierderi și distrugeri. Un alt inventar din primăvară anului 1942 consemna un stoc de 650.000 de exemplare, chiar dacă trecuse campania militară din 1941 și fuseseră înregistrate pierderi. N-a fost o simplă plimbare prin vastele spații denumite sovietice. Industria României nu realiza decât puști-mitralieră și era dependentă de importuri. Armamentul individual al infanteristului român venea de la aceeași firmă din Cehoslovacia ocupată și au ajuns astfel pe meleagurile românești mai multe exemplare decât s-a putut cumpăra înainte de război și cu o țară mai mare. Reichul prefera un astfel de troc în lipsa unor resurse financiare reale și nici partea română nu putea să fie mulțumită cu mormane de mărci ce se devalorizat ca-n vreme de război.
Dacă se iau în calcul numai aceste date, este evident că expedierea unor loturi care au depășit cantitatea existentă inițial nu mai permite să se spună că aliatul cu regim politic odios n-a sprijinit statul din Carpați. Istoricii sunt capabili să scrie în continuare ceea ce au reținut prin facultate și se știe că obișnuința este a doua natură a omului. Nu este frumos însă să se mintă în mediul istoriografic și în perioada în care se poate spune adevărul. Berlinul a transformat rapid trupele române, dar istoricii nu sunt niciodată mulțumiți de ceea ce se găsea în inventarul armatei.
Puștile cehoslovace erau asemănătoare ca idee celor din precedentul Război Mondial și erau concepute să execute foc la distanțe sporite, lunetele putând să sporească performanțele. N-au fost suficiente și militarii apreciau armele de captură Mosin-Nagant pentru trageri de precizie, mai ales dacă aveau instrumente optice de ochire. Numai cantitățile limitate de muniție împiedicau trecerea în masă la utilizarea tehnicii sovietice.
Scrierile istorice trebuie să fie lipsite de șabloanele clasice, imprimate în creier de aparatul de propagandă al regimului de ocupație timp de decenii. Armata Română a primit armament pentru dotarea infanteriei, cea care putea să se apere ziua de atacurile batalioanelor adverse, dar situația s-a complicat pe măsură ce inamicul s-a înmulțit și dispunea de armament automat. Stalin nu făcea economie de oameni și arme.
Surse imagini: Wikimedia Commons
