Metalul galben a fost admirat din cele mai vechi timpuri de către oameni, fiind asimilat cu bogăția și cu puterea zeilor. Se făcea totul pentru onorarea ființelor supranaturale foarte capricioase. Monedele erau utilizate în marile tranzacții comerciale și regii le foloseau pentru plata militarilor credincioși. Aurul a sclipit mereu în istorie și a pus în mișcare energiile popoarelor. Cum metalul prețios era tezaurizat și astfel se genera un blocaj în circulația monetară, autoritățile au considerat că poate fi înlocuit cu bancnote care să aibă doar acoperire în aur. Hârtia era ușor de emis și nici oamenii nu-i acordau atenție pentru ascundere în pământ. Garantarea valorii banilor a devenit o obsesie guvernamentală și fiecare stat dispunea de stocuri de metale prețioase, SUA având cele mai mari depozite în secolul al XX-lea. Nu este de mirare că dolarul a fost apreciat și nici de ce autoritățile supravegheau cu mare atenție circulația monedelor din metal scump. România, care a copiat modelul occidental de organizare, a deținut o cantitate de aur pe care a sporit-o în urma exploatării minelor din Munții Apuseni. S-a ajuns în 1951 la un stoc de 209,4 t, ceea ce ar fi însemnat o economie înfloritoare. Cum statul comunist se industrializa în ritm forțat, s-a trecut la vânzarea metalului prețios și în 1954 mai erau numai 49,7 t. Fenomenul de scurgere a averii poporului n-a fost însoțit de fericirea maselor populare. De ce? Explicația este una simplă: Iosif Stalin a ordonat să se ducă o politică de înarmare pentru a se realiza cucerirea întregii planete în numele comunismului. Aurul a fost vândut și statul român a cumpărat armament din lagărul comunist. Moartea dictatorului sovietic a amânat declanșarea conflictului de amploare și s-a tot așteptat ocazia pentru ațâțarea conflictului mondial. Din fericire, clipa mult dorită n-a mai venit. Acum se înțelege de ce România comunistă a rămas un stat sărac și oamenii au fugit în masă când granițele au fost deschise.
Sursă imagine: Flickr