Cercetătorii trecutului au scris că alianța cu Germania n-a fost una benefică pentru România și, în plus, partenerul industrial n-a vrut să doteze Armata română pentru că Hitler nu avea încredere în clasa politică de la București, cea care mai trădase în 1916. Grav a fost că nu s-a dorit trimiterea de tancuri, mașini de luptă care ar fi amplificat forța de distrugere a marilor unități.
Există pe site-ul panzerword.com o structură detaliată a dotării diviziilor de Panzere și abia acum s-ar putea înțelege politica Berlinului în iunie 1941. Wehrmachtul avea la dispoziție un număr redus de blindate în raport cu amploarea misiunii ce le era încredințată. Erau 3.398 de zise tancuri, dar Rusia sovietică era vastă și avea drumurile foarte proaste. Generalii germani au preferat să concentreze ceea ce aveau mai bun în fosta Polonie și au degarnisit restul frontierei. Nici măcar forțele din România n-au primit tehnică blindată.
Datele înregistrate în documente despre Divizia 1 Panzer sunt uimitoare și se poate înțelege de ce Stalin considera că Hitler nu era pregătit de ofensivă. Se poate scrie că era o mare unitate de tancuri, dar avea în dotare numai 145 de exemplare și doar 91 puteau fi definite drept moderne. Panzer II asigura 29,5% din efective și era o simplă mașină de antrenament, cuirasa fiind capabilă să asigure doar protecția în caz de grindină. Avea aspect de tanc și putea să dea impresia că înaintează o forță mobilă impresionantă.
Datele, care pot varia de la sursă la sursă, indică faptul că principalul model participant la lupte a fost Panzer II cu un tun ce putea să tragă după vrăbii. Ar fi fost pregătite de campanie 743 de exemplare și abia pe locul al doilea se afla Panzer III, cel ce avea drept misiune să combată cu tunul de calibrul 50 mm tancurile de orice tip. Erau gata de acțiune 707 unități, cam puține în raport cu suprafețele sovietice.
Comandamentul german a trimis pe front tot ce era mai bun în depozitele armatei, dar Panzer III se dovedise vulnerabil la loviturile directe încă din timpul campaniei din Polonia. Blindajul lăsa de dorit și proiectanții germani nu învățaseră ceva din Războiul civil spaniol. Se mergea și pe ideea veche că mobilitatea asigură o protecție suplimentară în fața proiectilelor de orice tip.
Conducerea germană avea experiență de front și se accepta că o parte a tehnicii motorizate va fi distrusă. Nu se duce jocul de șah cu piese reale fără sacrificii. Alte exemplare urmau să sufere avarii sau defecțiuni care necesitau reparații în ateliere de front sau chiar în uzine din Reich. S-a preferat o concentrare de forțe motorizate pentru a se da o lovitură de berbec Armatei Roșii și astfel să fie și atelierele de reparații mobile mai aproape de posibilele victime. Partea română n-ar fi format divizii mobile în timp scurt și nici logistica nu prea exista. S-a preferat să ducă Wehrmachtul greul operațiunilor ofensive și trupele române să acționeze pe fronturile mai liniștite, ceea ce a limitat cumva pierderile în oameni.
Corpul german de tancuri nu forma decât o mică parte din efectivele Wehrmachtului, dar a depășit potențialul industriei germane și dotarea s-a făcut cu ce s-a capturat în Cehoslovacia sau cu mașini de școală pentru a da impresia de forță. Aviația a fost cea care a ascuns slăbiciunile blindajelor și atacurile erau devastatoare dacă unitatea inamică era surprinsă în câmp deschis. Berlinul nici nu avea ce să ofere aliatului româ. Panzer II ar fi făcut de râs industria germană și nici modelele din Cehoslovacia nu erau potrivite de export din moment ce formau structura de rezistență a diviziilor blindate. Panzer III nu se găsea în fiecare mare unitate din cauza numărului insuficient și aceeași situație era în cazul modelului Panzer IV, cel ce era distribuit numai în 30 de exemplare la o divizie, absolut insuficient. Hitler a început un război mondial fără să se gândească la consecințe și la dotarea trupelor. Armata germană a reușit să se descurce cu ceea ce avea și mecanicii au făcut minuni în vederea menținerii efectivelor ce se aflau mereu la asalt.
Sursă imagine: Picryl