România s-a format ca stat național și unitar în decembrie 1918 și a început să se dezvolte după model occidental, orașul fiind în centrul atenției conducătorilor din toate partidele. Satul era considerat prea tradițional, ceva învechit, arhaic. Era totuși apreciat ca stând la baza civilizației românești.
Procesul de urbanizare a decurs de la sine și n-a fost necesară o politică brutală de ridicare de orașe și de mutare a populației spre localitățile alese pentru industrializare. Recensământul din 1930 a surprins adevărata transformare din societatea românească și centrele urbane din Vechiul Regat erau în număr de 91, cel mai mare fiind Bucureștiul. Capitala țării avea 631.288 de locuitori și populația îi sporea în fiecare zi prin migrație internă. Era urmat de Iași cu 102.505 locuitori și de Galați cu 101.148 de suflete. Așezarea de malul Dunării se afirma deja ca un centru industrial prin dezvoltarea construcțiilor de mașini și un mare port fluvial și maritim. Alături se afla Brăila cu peste 68.000 de persoane recenzate.
Basarabia adăuga la zestrea urbanistică 17 orașe, cel mai mare fiind Chișinăul cu 117.016 persoane. Bucovina avea 15 cu centrul la Cernăuți (111.147 orășeni). Fostele teritorii austro-ungare cuprindeau 49 de orașe, orașul Cluj având 100.844 locuitori.
Se construia masiv în domeniul edilitar și în cel industrial și fața României Mari se schimba de la o zi la alta, dar contemporanilor li se părea că stau pe loc. Același fenomen se manifestă și la istoricii actuali.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
