A apărut după 1 septembrie 1939 mitul conform căruia Wehrmachtul era un organism militar perfect instruit și înarmat pentru declanșarea de acțiuni rapide. Blitzkrieg-ul pentru obținerea de spațiu vital în timp scurt a devenit ideea de bază a lui Hitler, agresor prin definiție și asasin al popoarelor. Avea la dispoziție generali îndrăzneți, precum Rommel și Guderian, și blindate renumite sub denumirea de Panzer. Toate marile puteri au învățat din doctrina nazistă a operațiunilor militare fulgerătoare, cele în care infanteria, regina de odinioară a câmpului de bătălie, deschidea doar drumul maselor de tancuri și apoi ocupau teritoriul străbătut de mașini.
Regulamentele militare sovietice și amintirile mareșalilor staliniști spun cu totul altceva. Regulamentul de campanie din 1939, finisat înainte de începerea ostilităților, prevedea ca ofensiva în sectorul de rupere să fie realizată cu 15-20 de tancuri pe fiecare kilometru. Era o masă impresionantă din moment ce inamicul nu putea să opună ceva asemănător. Tunurile antitanc, cel mai mare coșmar al oamenilor închiși în cutiile metalice, puteau să scape în număr redus din bombardamentul preliminar și n-ar fi făcut față inamicului.
Iosif Stalin a fost caracterizat drept paranoic și puțin interesat de problemele militare, dar mareșalul I. H. Bagramean lasă să se înțeleagă altceva. Nu se putea realiza un document referitor la armată fără să fie analizat de dictator, cel ce se uita și la virgule. Tancurile puteau fi din cele ușoare, precum T-26, și ar fi părut prea puține și slabe. În realitate, Armata Roșie dispunea de mai multe categorii de blindate și primele ar fi fost cele de ruptură. Ar fi fost însoțite de T-26, cela care cu tunurile și mitralierele de la bord ar fi maturat centrele de rezistență ale infanteriei. Existau și aruncătoare de flăcări, coșmarul oricărui infanterist. Dacă breșa era realizată și lărgită, apăreau exemplarele din seria BT, cele ce erau concepute pentru acțiuni în viteză și la distanță.
Adevărul era că singura forță militară pregătită cu adevărat pentru o străpungere a unei poziții fortificate era Armata Roșie, cea care putea să trimită în primul val unități de T-35 și de T-28, adevărate cetăți pe șenile. Restul muncii putea fi făcut de tancurile zise ușoare și învechite.
Adevărul a fost că Armata Roșie era cea mai agresivă dintre organismele militare existente în 1939 și o primă demonstrație a fost realizată în august 1939 împotriva forțelor japoneze din Manciuria și atacul a arătat ce poate să facă o forță mobilă. A urmat campania din Polonia și ocuparea statelor baltice. România a cunoscut un exercițiu perfect de război-fulger de tip sovietic prin înaintarea coloanelor de tancuri și lansarea de detașamente de parașutiști care să ocupe poziții vitale necesare trupelor terestre. Numai campania din Finlanda a fost altfel și s-a soldat cu un dezastru din punct de vedere uman și material. A fost un adevărat genocid în rândurile trupelor de care de luptă, dar uzinele din Leningrad au reușit să trimită și de mai multe ori în luptă aceeași mașină. Apropierea de orașul industrial a permis ducerea campaniei spre un rezultat cât de cât mulțumitor. Iarna grea și o improvizație de ofensivă în prima parte a Războiului de Iarnă au dat impresia că forțele sovietice n-au tehnică motorizată din belșug și de calitate. Impresia persistă și astăzi, dar trebuie remarcat faptul că autoritățile sovietice au reușit să pună la punct un program de recuperare a tehnicii avariate și industria grea dispunea de mijloacele necesare menținerii presiunii numerice asupra inamicului.
Mareșalul Bagramean și-a amintit o discuție dintre comandanții sovietici și s-a ajuns la concluzia că numărul de tancuri de cel puțin 15 sau 20 de exemplare era prea redus în zona aleasă pentru realizarea unei breșe și se pare că mulți ofițeri și generali n-au crezut că este posibilă o astfel de concentrare de tehnică blindată. Jukov, un fidel al lui Stalin, știa ce se pregătește departe de linia posibilului front și ar fi argumentat cum se poate duce lupta în noile condiții în care mașinile urmau să sfărâme orice idee de rezistență. Modelul KV-1 era conceput special pentru astfel de misiuni și nu exista tun în cadrul diviziilor germane care să-i poată străpunge armura. Urma să fie sprijinit de T-34, cel ce se putea lansa în operațiuni fulgerătoare.
Armata Roșie era cea mai pregătită pentru un război cu trupe motorizate, dar soarta a vrut să pară altfel. Iluzia a fost aleasă drept adevăr istoric de către specialiștii din întreaga lume și se tot repetă că a fost preluat modelul german după 1939. Nu prea avea cum să fie de la prietenul nazist din moment ce Berlinul nu dispunea de mașini comparabile cu cele staliniste.
Surse imagini: Picryl
