Istorici din perioada comunistă și mulți din cei care au publicat după 1989, influențați de lozincile vechi, au scris că România Mare nu s-a dezvoltat prea mult, că abia dacă se putea discuta despre un stat agrar-industrial. Era o țară primitivă, cu majoritatea populației trăind în mediul rural în mod tradițional.
Datele publicate încă din epoca roșie arată o altă situație în vremurile de recesiune după prăbușirea bursei din New York. Orașul București sfida orice formă de criză și număra în 1930 la recensământ 638.040 locuitori de toate vârstele, ceea ce era deosebit de mult pentru o populație de puțin peste 18 milioane de suflete. Era un pol de dezvoltare economică fără egal în regiunea sud-estică a Europei și locuitorii erau atrași ca un magnet de urbea de pe malurile Dâmboviței. Informațiile oferite chiar în cărțile comuniste amintesc de o creștere medie până la recensământul din 1941 de câte 32.136 de oameni. Acest flux de oameni din toate părțile țării a urcat populația la 992.536 de persoane la începerea ostilităților. România Mare se urbaniza într-un ritm din ce în ce mai rapid, orașele industriale având nevoie de oameni tineri drept forță de muncă energică.
Comuniștii s-au lăudat că au dezvoltat orașele, dar au uitat să precizeze că urbanizarea a început în mod natural, în funcție de necesități, în perioada interbelică, procesul fiind grav afectat tocmai de atacurile sovietice. În plus, cele din Basarabia și Bucovina de Nord și-au pierdut populația românească prin refugierea cât mai departe de linia Prutului și de sistemul bolșevic de teroare și dezumanizare.
Surse imagini: Fotoshooting.ro<
