Primul Război Mondial a fost dorit de elitele din Epoca Frumoasă și a fost rezultatul acumulărilor de armament comandat timp de decenii. Au fost afaceri bune și marile puteri au fost clienți buni pentru firmele ce asamblau jucării mortale. Industria grea funcționa din plin și mulți erau fericiți pentru locurile de muncă. Prosperitatea unora se ridică pe nenorocirea maselor, dar nu contează detaliile în lumea disperată după arginți.
Începerea ostilităților la sfârșitul lunii iulie 1914 a demonstrat repede că tehnologia poate să dea peste cap toate calculele strategiilor reputați. Rețelele de sârmă ghimpată și mitralierele ce puteau trage timp îndelungat datorită sistemelor de răcire cu apă au ridicat un baraj de netrecut pentru infanteriști, dar cele mai ucigătoare guri de foc au rămas tunurile cu tragere rapidă. Stocurile de munitie s-au epuizat rapid, dar noi fabrici au asigurat aprovizionarea cu proiectile încărcate cu explozibili devastator în raport cu cei din trecut. S-a ajuns în 1916 la un echilibru de forțe ce însemna un consum mare de oameni și materiale în fiecare zi și ambele tabere simțeau efectul epuizării economice. Trebuia să fie găsit un nou aliat care să rupă frontul și să asigure succesul strategic prin nimicirea unor trupe și atragerea de noi divizii spre un front lung și greu de acoperit.
Ambele tabere au considerat că România poate să aibă resursele militare care să încline definitiv balanța și diplomații au muncit până când trupele române au început trecerea frontierei în Transilvania în favoarea Antantei. A apărut următoarea situație interesantă: înfrângerea Puterilor Centrale era asigurată și nu conta ce făceau cei ce erau asediați. Detașamentele de acoperire au trecut repede frontieră și au distrus batalioanele austro-ungare. Viena nu mai avea rezerve suficiente, chiar dacă erau trimise spre Carpați și companii ce efectuau instrucția din mers.
Berlinul, care coordona acțiunile militare ale blocului încercuit, a decis că trebuie să se răzbune pe fostul aliat și a început să deplaseze divizii de elită spre Carpați. Cum dura ceva timp transportul pe calea ferată, s-a apelat la ajutorul Sofiei și Armata a III-a bulgară, care se forma în nordul țării, a început să atace spre Dobrogea. Un obiectiv a fost zisul cap de pod fortificat de la Turtucaia și luptele au durat în perioada 2-6 septembrie 1916, regimentele românești fiind în cele din urmă zdrobite. A fost o mare bucurie în lumea bulgară și a rămas ca un mare succes pentru Puterile Centrale.
Datele publicate despre pierderile învingătorilor indică 1.517 decedați și situația statistică a fost prezentată drept ceva derizoriu în raport cu ceea ce se întâmpla în confruntările de la Verdun și de pe Somme. Dacă se face o comparație cu pierderile totale, bilanțul sângeros pare chiar nesemnificativ. Realitatea a fost complet diferită și a fost un adevărat dezastru. Explicația este una simplă: Centralii sufereau de lipsă de oameni pentru linia întâi. Infanteria era categoria de armă ce asigura menținerea pozițiilor și fronturile erau deosebit de lungi. Abia dacă se putea asigura o perdea de trupe cu ajutorul mitralierelor. Generalii erau obligați să caute bărbați în putere pentru a avea rezerve de front și rezerve strategice, cele care puteau să asigure străpungerea pozițiilor inamice sau oprirea unei ofensive inamice. Toate batalioanele nu erau completate după normele stabilite în timp de pace, dar la Turtucaia au fost spulberate două unități tactice. Alți 246 de militari au dispărut, ceea ce însemna că Sofia trebuia să caute bărbați buni de prima linie. Recrutările aduceau noi bărbați, dar aceștia nu erau instruiți sau aveau valoare combativă redusă. S-a ajuns ca inclusiv persoanele cu ușoare tare psihice să fie integrate în rândurile oștilor.
Surse imagini: Europe Centenary
