Se spune că n-a funcționat economia, dar în 1939 organismele militare erau aprovizionate din belșug cu tehnică de luptă. Artileria a fost mai puțin lăudată în cadrul cărților de istorie militară în raport cu tancurile și avioanele, mașini militare deosebit de rapide și care puteau acționa la distanțe mari în timp scurt. Gurile de foc aveau chiar tracțiune hipo și erau încetinite de cantitățile ridicate de muniție. Căruțele erau utile, dar nu mai corespundeau cerințelor generalilor.
Armata Română a participat la luptele de pe Frontul de Est obligată de jocurile marilor puteri și a ajuns aliată cu Germania, stat ce avea un regim politic odios, mai ales după ce a hotărât să oblige conducerea de la București să cedeze o parte din Transilvania Ungariei, un gest diplomatic de neiertat din august 1940.
Revenind strict la problemele legate de artilerie, istoricii români au scris că aliatul german n-a vrut să ajute suficient de mult cu armament partea română și mereu au fost identificate gesturi deranjante în acțiunile conducerii de la Berlin. Istoricii comuniști și cei români de după 1989 au avut aceleași idei și teoria este încă valabilă.
Un document preluat în cărțile publicate după căderea regimului comunist conține informația că au fost livrate 252 de obuziere de calibrul 100 mm, adică exact ceea ce foloseau artileriștii români în cadrul diviziilor de infanterie. Au sosit piese de artilerie echivalente cu cele necesare pentru aproape 16 divizii, ceea ce era egal cu două armate de câmp. Dacă se aplică regulile comuniste, imediat se poate scrie că erau insuficiente în condiții de front și se subînțelege că erau situații în care armele erau distruse sau se defectau și necesitau reparații. Germania ar fi fost obligată să trimită și mai multe obuziere și astfel ar fi plătit și produsele luate din spațiul românesc. Problema era că Berlinul a trimis cam multă tehnică de artilerie dacă se face o raportare la ceea ce exista prin 1939. România importase din Cehoslovacia 248 de obuziere Škoda de calibrul 100 mm în condițiile în care țara nu era afectată de ostilități și avea finanțele strânse din munca unui popor mai numeros.
Au sosit și 48 de obuziere de calibrul 150 mm de la aceeași firmă cu origini austro - ungare. Acestea chiar par puține în raport cu amploarea unui război mondial, dar erau guri de foc puternice și tracțiunea motorizată le permitea să acționeze în sectoarele amenințate și să compenseze numărul redus prin mobilitate. Viteza în război contează mai mult decât puterea de foc.
Antanta a trimis în anii primei conflagrații mondiale mai puține guri de foc, dar acțiunea logistică deosebită a fost mult lăudată că prin publicațiile de istorie.
Nu se poate scrie au fost livrări consistente de tunuri din cauză că se încalcă o tradiție istoriografică puternică. Au mai intervenit autoritățile zis democratice și care au stabilit că nu se putea ca un regim totalitar să fi fost mai darnic decât cele occidentale. Cum să se scrie că au fost livrări ce depășeau ceea ce avea România nou în 1939? Se merge în continuare pe minciuna lipsei de ajutor și se poate demonstra oricând că ar fi trebuit să fie o aprovizionare mai consistentă. Chiar dacă au fost primite 300 de piese de artilerie, tot s-a putut spune că erau puține în raport cu necesarul pe front, cu producția germană sau cu ceea ce s-a făcut în timp de război în întreaga lume. Berlinul a trimis României în mai puțin de un an artilerie de calibrul 100 mm cât să fie înarmată armata la nivelul din 1939. La calibrul superior au fost probleme din moment ce gura de foc avea o masă de cinci tone și se uzina cu dificultate. Și muniția era mai specială prin procesul industrial.
Regimul nazist a oferit ceva la schimb pentru petrol și totuși istoricii n-au fost mulțumiți și au preferat să mistifice trecutul pentru a da bine în fața maselor și a viitorului. S-a văzut apoi care a fost comportamentul zisului aliat sovietic și nici puterile democratice n-au fost mai prietenoase cu toate popoarele din Europa de Est. A fost o gândire pur dezastruoasă.
Sursă imagine: Wikimedia Commons