Istorici reputați au demonstrat că în prima parte a anului 1941 liderul de la Kremlin murea de frica lui Hitler și făcea totul pentru a nu atrage furia dictatorului german. Mai mult. N-a vrut să asculte nici de avertismentele primite de la spioni și chiar de la Londra. Au fost publicate liste cu aceste informări și s-a ajuns la concluzia că Stalin nu avea încredere în ofițerii din subordine din cauză că era paranoic. Îl admira pe dictatorul nazist și ar fi crezut că trebuie să aibă încredere în actele semnate începând de la 23 august 1939.
Există informații publice din care rezultă că savanții au fost cel puțin naivi, mai ales după publicarea datelor privind producția de armament special. Obuzierul de calibrul 203 mm era asamblat la o uzină din Stalingrad și avea o masă de 19 tone. Bijuteria tehnică a morții era deosebit de costisitoare din moment ce implica oțeluri speciale de o calitate superioară pentru a rezista presiunii din timpul tragerilor. Gura de foc a fost produsă în 210 exemplare în primele șase luni ale anului 1941, ceea ce înseamnă cam nouă regimente complete de artilerie grea. Industria trebuia să asigure camioane speciale pentru transportul muniției și al trupei. Obligatorie era livrarea de tractoare puternice de artilerie în vederea deplasării monștrilor metalici.
Aceste piese de artilerie aveau o singură problemă: nu puteau fi utilizate în apărare. Erau prea lente și tirul se desfășura într-un ritm care nu putea să împiedice manevrele de flancare cu ajutorul batalioanelor de tancuri. Adevărul a fost că regimentele de artilerie grea și de putere specială se deplasau spre vest din ordinul lui Stalin. Beneficiau de personal special instruit și dispuneau de propriile garnituri de tren pentru manevre rapide pe rețeaua feroviară.
Aceste unități militare se aflau sub comanda directă a lui Stalin și nu mai trebuie să fie crezute poveștile despre lipsa de pregătire militară a Uniunii Sovietice. Totuși, unii istorici și cititori sunt conservatori și nu pot renunța la ideile vechi despre lipsa de pregătire și despre concepțiile eronate ale lui Stalin. Problema este că liderul de la Kremlin a fost de acord cu deschiderea unei noi fabrici de obuziere la Kramatorsk și astfel totalul a ajuns la 221 de exemplare până la începerea ostilităților. Erau suficiente pentru formarea a zece regimente de artilerie. Numai o salvă a acestor arme era suficientă pentru a trimite spre inamic 22,1 tone de proiectile, mai mult decât un obuzier. Tirul concomitent al tunurilor unui regiment devasta pozițiile inamice și putea să provoace părăsirea pozițiilor.
Obuzierul de calibrul B-4 a fost o armă puțin interesantă pentru istoricii civili și militari, dar a luptat până pe străzile Berlinului și au fost cazuri când s-a tras cu țeava la orizontală împotriva unor centre de rezistență naziste. Nu era ceva recomandat, dar scopul scuză mijloacele.
Povestea cu lipsa de gândire a lui Stalin în domeniul militar trebuie să dispară pentru totdeauna din publicațiile serioase de istorie. Dictatorul de la Kremlin poate să fie comparat cu cei obsedați de ceva și nu avea somn până când nu primea vești despre livrările de arme sau apariția unui prototip mai mortal.
Trebuie să rămână drept adevăr faptul că trenurile transportau spre vest noi și noi eșaloane militare și unele erau formate din vagoane ce adăposteau obuzierele cu destinație specială. Atacul german s-a produs cu câteva zile înainte să se intre în dispozitivul de luptă și cea mai frumoasă pregătire de artilerie n-a mai avut loc. Obuzierele B-4 au fost retrase cât mai repede posibil în poziții din adâncimea teritoriului sovietic. Atacul din 22 iunie 1941 a dat peste cap tot ceea ce a plănuit Stalin cu principalii colaboratori militari începând din 1924.
Sursă imagine: Picryl