Primul Război Mondial s-a încheiat în anul 1918 și industria a revenit treptat la producția de pace, ceea ce a însemnat că populația avea la dispoziție mai multe mărfuri de calitate superioară. Invențiile erau anunțate permanent și se înregistra o adevărată febră în economie, mai ales în SUA. Prosperitatea era vizibilă în statistici și cu ochiul liber, dar problemele ar fi început să apară în paradis de prin 1928.
Descrierea recesiunii care a început în octombrie 1929 a fost făcută de prea multe ori de jurnaliști și savanți renumiți, ceea ce înseamnă că o repetare este lipsită de sens. Autorii au scris că a fost deosebit de rău și că industria grea n-a mai funcționat din lipsa comenzilor. Mai grav. Activitatea în construcții a fost practic oprită. Era firesc să fie o sărăcie universală și un fel de ruină să se instaleze prin comunitățile din întreaga lume. Aceasta ar fi foarte pe scurt imaginea epocii 1929-1933, unii autori considerând că valul devastator s-a întins până la prăbușirea în război din 1939. A fost un deceniu de turbulențe economice pe care elitele epocii n-au fost în stare să le stăpânească și s-a mers din rău în mai rău până s-a ajuns la pârjolul universal. Chiar dacă dispuneau de resurse financiare și de potențial intelectual, puterile oamenilor erau reduse în raport cu amploarea unui fenomen global.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce au scris specialiștii și un călător străin obiectiv ar fi sesizat mulțimea de proiecte edilitare care transforma uimitor de repede fața orașelor din întreaga lume și se cerea din ce în ce mai multă forță de muncă. Un om care a vizitat un oraș în 1928 ar fi avut probleme deosebite cu orientarea în 1939.
Orașul București cunoștea o adevărată febră edilitară și a apărut pe strada Batiștei Palatul Societății Funcționarilor Publici, o clădire în stil Art Deco. Constructorii au adus la îndeplinire planurile arhitecților în perioada 1932 – 1934. Clădirea impresionează și astăzi prin liniile și formele alese de proiectanți, dar un simplu exemplu nu este suficient pentru a argumenta o teorie. La circa 500 de metri, folosind din plin betonul, muncitorii făceau eforturi deosebite să ridice Blocul ARO sau Patria. Era ceva greu de imaginat pentru omul de pe stradă, cel obișnuit cu clădirile ridicate în stilurile clasice. Complexul era compus din trei corpuri cu înălțimi diferite. Cel mai scund avea numai patru peste parter, dar cel dinspre bulevard ajungea la șapte și deja era o minune tehnică a arhitectului Horia Creangă. Turnul central ajungea la zece etaje și domina Bulevardul Magheru. Imobilul a fost ridicat în perioada 1929-1935 și avea cea mai modernă sală de cinematograf. Forma modernistă nu era pe gustul contemporanilor conservatori, dar betonul armat se potrivea cu formele simple. Era și o soluție de maximizare a profitului în condițiile în care terenurile în centrul capitalei erau deosebit de scumpe. Blocul ARO a fost ridicat unde au existat proprietatea și casa politicianului Alexandru Marghiloman. Combinația lărgirea bulevardului Take Ionescu cu ridicarea noului bloc i-a fost fatală clădirii luxoase ce fusese proiectată de faimosul arhitect Paul Gottereau. Semăna cu un palat din povești datorită stilului Beaux-Arts, dar a fost pusă fără milă la pământ în 1931. Fastul aristocratic era ceva de secol al XIX-lea și nu mai era acceptat în lumea afacerilor, acolo unde banul trebuia să circule rapid și să aducă profit.
Exista în Bucureștiul zisei recesiuni o frenezie a construitului de oamenii nu puteau să se odihnească noaptea și peste tot erau șantiere și praf. Mulți erau cei cu sănătatea afectată de ritmul schimbărilor ce astăzi sunt descrise drept Criză economică, dar viața mergea tot înainte în orașul ce nu dormea niciodată.
Capitala României se dezvolta în ritm accelerat, cu peste 30.000 de locuitori noi pe an, și se simțea nevoia realizării unor legături rapide în telecomunicații. Fenomenul se resimțea și în ceea ce privește instituțiile statului. Era necesară o reorganizare a telefoniei naționale și au fost demarate lucrările pentru un imobil care să adăpostească noile instalații. Au început în 1930 lucrările la un imobil în stil Art Deco pe structură din fier și beton și inaugurarea a avut loc în 1934. Palatul Telefoanelor din București domina orașul de la 52,5 m și era ridicată acolo unde fusese cândva Terasa Oteteleșeanu, un renumit loc de întâlnire al elitelor bucureștene. N-a rezistat în fața poftei de profit, natura și trecutul fiind obligate să mai facă un pas înapoi în fața betonului, noul material sintetic ce promitea să ridice orașele pe verticală. Noile turnuri erau simboluri ale capitalismului, mai exact ale concentrării absolute a afacerilor. Se afla la circa 700 m în linie dreaptă de renumitul Bloc ARO, o altă cetate a betonului armat. Erau numai câteva exemple despre cum s-a schimbat la față capitala României, cea în care străzile erau prea înguste în raport cu numărul de autovehicule ce veneau de peste ocean. Autoritățile au trecut la lărgirea bulevardelor și furiei urbanistice i-au căzut victimă case și grădini. Planurile urbanistice prevedeau o transformare radicală a capitalei și chiar clădiri celebre urmau să devină istorie.
Vântul schimbării sufla din ce în ce mai puternic și se transformase într-un adevărat uragan. Persoanele cu potențial financiar înlăturau fără milă pe micii afaceriști și se extindeau la nivel național și mondial. Războiul economic este chiar mai devastator decât cel dus cu armele.
Recesiunea a însemnat o ofensivă a puterii capitalului împotriva a ceea ce era definit drept vechi și activitatea în domeniul construcțiilor a fost una deosebită, dar, în pur stil comunist, s-a considerat că s-a făcut prea puțin. Indiferent de cât de mult se muncește, oricând se poate demonstra că a fost puțin, mai ales dacă nu se folosește un sistem de referință.
Orașul București a ieșit din recesiune mult mai bogat din punct de vedere edilitar și construcțiile amintite sunt numai câteva simboluri ale perioadei de recesiune și transformarea a continuat până la război.
Surse imagini: Wikimedia Commons
