Nicolae Ceaușescu adora opera lui Iosif Stalin, dar era obligat de documentele semnate la nivel internațional să permită o oarecare circulație a persoanelor în interes personal sau de serviciu. Erau luate tot felul de măsuri administrative pentru a se evita plecarea în Occident și Securitatea se pricepea să amenințe. Nici Miliția nu se lăsa mai prejos.
Teoretic, în România socialistă exista un paradis terestru și se construia un viitor de aur de către conducătorii celui mai bun partid al muncitorilor și țăranilor, dar autoritățile în drept raportau că mulți erau cei ce priveau plecările la muncă sau excursiile drept ocazii potrivite pentru ajungerea în lagărul socialist. Chiar dacă erau acordate puține pașapoarte și vize, 1.090 de cetățeni ai patriei socialiste n-au mai vrut să se întoarcă acasă. Renunțau la toate bunurile și la posibilitatea vizitării rudelor.
Raportat la întreaga populație a țării asuprire de ocupanții ideologici, efectivul celor plecați nu implica o problemă demografică, mai ales că natalitatea depășea cu mult mortalitatea. Problema era că autoritățile au numărat 247 de muncitori care au vrut să facă totul în vederea rămânerii în lumea de dincolo. De dincolo de sârma ghimpată.
Era un număr nesemnificativ, dar, dacă se fac unele calcule mici, apar probleme la nivel de imagine. Oamenii muncii reprezentau 22,6% din cei ce nu mai suportau regimul autoritar în perioada despre care unii cred că a fost una de fericire și prosperitate. Partidul muncitorilor nu era suportat chiar de muncitori.
Se înțelege acum de ce Iosif Vissarionovici Stalin a recomandat, pornind de la indicații din operele lui Karl Marx, Fr. Engels și Vladimir Ilici Lenin, să se realizeze mai întâi un uriaș lagăr socialist și apoi Armata Roșie să treacă la cucerirea Terrei pentru a nu mai exista oameni liberi. Toți urmau să trăiască după indicațiile existente în operele corifeilor comunismului, o ideologie ce avea programul inițiat în 1848. Este interesant de observat că o scriere lansată undeva și cândva poate să provoace catastrofe după decenii și chiar secole în rândurile unor popoare care nici n-au auzit vreodată de comunism. Iluziile unor conducători pot duce la punerea în mișcare a maselor cu un fanatism demn de o cauză mai bună. Stalin nu era omul care să rămână la vorbele spuse și apoi tipărite din 1924. Industrializarea s-a făcut numai pentru realizarea revoluției mondiale.
Nicolae Ceaușescu urma indicațiile de la Moscova și menținea relații cât de cât cordiale cu lumea capitalistă în vederea obținerii de licențe pentru industrie. Principalele realizări ale uzinelor erau din străinătate și cel mai cunoscut exemplu rămâne automobilul Dacia, o copie legală a modelelor Renault. Erau primite și credite ce asigurau investiții și o oarecare creștere a nivelului de trai. Ar fi vrut să fie un lagăr în pur stil stalinist, dar chiar Uniunea Sovietică recomanda colaborarea cu lumea capitalistă în vederea obținerii de tehnologii prin achiziții sau spionaj. Bietul dictator de la București era condamnat să suporte zisul liberalism de tip socialist, dar se simțea mai bine când vizita lagărele asiatice de tip China și Coreea de Nord. Rămânea îngrijorat de fenomenul plecării muncitorilor la nivel de imagine, dar știa că lumea capitalistă se întărea în urma plecării creierelor. România socialistă a rămas fără 132 de ingineri și arhitecți numai în anul 1973. Erau lipsă și 67 de profesori, cei ce puteau forma valori intelectuale în lumea opusă comunismului egalitarist. Imperialiștii aveau și 74 de medici și farmaciști în plus.
Liderul de la București nu suporta ideea de coexistență pașnică între cele două blocuri și se pregătea în vederea ducerii unui devastator război cu lumea capitalistă. Visul nu i s-a împlinit și a fost răpus în decembrie 1989 tot de gloanțe comuniste. Erau realizate în același fabrici ce livrau muniția grănicerilor ce împușcau fără milă și îndurare persoanele ce se apropiau de fâșia de frontieră. Lagărul socialist trebuia să fie universal și veșnic, orice altă gândire fiind pedepsită cu moartea.
Surse imagini: Fototeca online a comunismului românesc, 117/1979