Un anumit document a fost pregătit pentru semnare la 23 august 1939 și nici măcar participanții la ceremonie n-au bănuit care vor fi consecințele. Fiecare tabără avea propriile socoteli, dar evenimentele militare au evoluat altfel de cum se plănuia prin cabinete pline de hărți frumos colorate. Pactul Molotov-Ribbentrop a fost focosul care a detonat omenirea și nimic n-a mai fost ca înainte. Moscova a decis soarta lumii prin înțelegerea cu Hitler.
Trupele germane au trecut frontiera lagărului sovietic la 22 iunie 1941 și istoricii sunt încântați să prezinte date despre superioritatea armamentului nazist în raport cu cel stalinist. Documentele publicate pe site-ul panzerword.com arată că generalii timpului și pasionații de istorie militară s-au înșelat grav și persistă în eroare. Respectarea celor scrise în trecut a rămas ceva legat de religie.
Artileria reprezintă principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă modern și tunurile sunt proiectate cu diferite destinații. Cele mai utile sunt cele denumite de câmp și care sunt un compromis între puterea de foc și masă. Germanii utilizau piese de calibrul 105 mm și acestea erau capabile să lanseze proiectile care să avarieze sau să distrugă tancurile timpului. Au devenit istorie până la 11 august 281 de exemplare ce cu greu puteau fi înlocuite.
Mult mai importante erau tunurile de calibrul 150 mm, cele ce executau și foc de contrabaterie împotriva enervanților artileriști inamici, cei ce aveau prea multă muniție. Au fost trimise la fier vechi 177 de piese tip s F H 18 până la aceeași dată.
Cele mai mari pierderi au fost înregistrate la tunurile antitanc de calibrul 37 mm, cele ce erau mereu în prima linie lângă infanterie. Chiar dacă aveau o masă redusă, proiectilele multe provocau pierderi grele pușcașilor inamici, mai ales că veneau în valuri. Au fost scoase din inventar 1.593 de exemplare, cam multe pentru o campanie eliberatoare de tip Blitzkrieg. Armata germană dispunea de acest tunuleț ce începea să-și demonstreze limitele antitanc. Grav era că erau și puține în raport cu misiunile încredințate. Nici succesoarele de calibrul 50 mm nu erau invulnerabile și au pierit 167 de unități, ceea ce procentual însemna chiar mai mult decât în cazul Pak 36.
Generalii germani n-au acordat suficientă atenție aruncătoarelor de mine pentru protejarea detașamentelor din prima linie. Erau arme defensive și nu prea se potriveau cu războiul de mișcare, cel în care orice kilogram în plus reducea viteza cu care erau efectuate manevrele. Au fost pierdute 1.313 de calibrul 50 mm și 720 de calibrul 80 mm, dar greul abia urma să vină și tehnica militară nu era suficientă și nici muniția nu ajungea la timp din cauza lipsei mijloacelor de transport. Grav a fost că au fost dezmembrate 48 de Nebelwerfer, guri de foc cu efecte șocante asupra trupelor surprinse în teren deschis din cauza rachetelor puternice cu o masă de 31,8 kg. Sistemul ieftin și simplu, ce semăna cu Katiușa, n-a fost dezvoltat suficient deoarece industria Reichului n-a lucrat în regim de război decât prin 1944.
Wehrmachtul a suferit pierderi importante tocmai când obținea cele mai mari succese pe câmpurile de luptă și abia se anunțau confruntările de amploare. Beția victoriei atenua impactul pierderilor asupra moralului și înaintarea spre est în viteză menținea elanul trupei. Se mai adăuga și ceva fanatism ideologic, dar problema materială rămânea și chiar se agrava de la o zi la alta. Frontul de Est era din ce în ce mai lung și densitatea armelor scădea la valori ce transformau liniile defensive doar în centre de rezistență și puncte de observație, ceea ce permitea forțelor sovietice să se infiltreze sau să realizeze breșe largi. Acoperirea aeriană a permis ascunderea slăbiciunilor defensive germane și o mare parte a frontului a fost acoperită de diviziile românești și finlandeze. Wehrmachtul a pornit la un război în stil Polonia sau Franța, distanțele fiind reduse și drumurile în stare bună. În plus, Stalin a adorat războiul de uzură și cruzimea era virtutea supremă a taberei sovietice, ceea ce genera pierderi grele în rândurile celor definiți drept invadatori.
Wehrmachtul a supraviețuit până la sfârșitul războiului prin armele capturate și cele mai multe au fost strânse în 1941.
Surse imagini: Wikimedia Commons