Marea recesiune a fost o temă de studiu de aproape un secol și specialiștii se plâng neîncetat că a fost deosebit de rău începând din 1929. Datele statistice ale statului român, publicate în 1940, arată o dezvoltare deosebită în domeniul exploatării și prelucrării țițeiului, derivatele substanței minerale fiind deosebit de cerute pe piața mondială și nici nu exista zisa supraproducție. Deceniul de după prăbușirea Bursei din New York a fost unul de înflorire a industriei petrolului în spațiul românesc.
Dacă în 1926, an care era în zona de avânt economic, au fost realizate 749.963 t de benzină, combustibil lichid ce era folosit de majoritatea mașinilor rutiere din țară, s-a ajuns în 1930, primul an complet de criză, la 1.219.477 t. Întotdeauna se poate mai mult și producția a crescut de la an la an și rafinăriile nu cunoșteau noțiunea de lipsă de clienți. S-a ajuns în 1938, considerat cel mai bun an din evoluția industrială a României burgheze, la livrarea a 1.528.582 t.
Petrolul avea căutare pe piața internă și pe cea externă, dar benzina era acel produs care putea să fie transferat ușor la mari distanțe și asigura o funcționare bună a motoarelor cu masă redusă. Cum automobilul era la mare căutare, combustibilul lichid obținut repede prin distilare sau prin cracare ajungea să fie fundamental în economie și transporturi. Producția de vârf a rafinăriilor a fost în anul 1936, 1.921.851 de tone plecând spre clienții interni și externi.
Oare nu cumva ar cam trebui să se spună că a fost o perioadă de progres, dar creșterea producției militare a dus la sărăcirea unei părți a populației? Oare de ce se ascunde că statele ardeau cam mult petrol pentru nevoile armatelor și cererea a sporit exact din 1926?
Mulți istorici și economiști au avut cariere glorioase prin analizarea Marii Crize Economice, dar puțini au fost cei care s-au apropiat de ideea de adevăr și au preferat să scrie în stil tradițional, minciuna fiind aducătoare de venituri frumoase și titluri academice strălucitoare.
Surse imagini: Wikimedia Commons