S-a scris mult despre situația economică a statului organizat după Marea Unire și s-a spus că a reușit să treacă de la agrar la agrar-industrial în perioada interbelică. Datele recensământului din decembrie 1930 surprind o altă situație pe care istoricii au trecut-o sub tăcere.
Muntenia era zona geografică în care se aflau 27.912 capacități de producție ce prelucrau materiile prime în vederea obținerii de mărfuri cu un preț mai mare și era un proces de dezvoltare cu ajutorul utilajelor aduse îndeosebi din Occident. Se producea și un fenomen de concentrare a forței de muncă în uzine mari, ceea ce era un semn că procesul de industrializare era accelerat. Existau deja 36 de firme ce aveau peste 501 salariați, totalul acestora urcând până la 39.041. Orice istoric va spune că era prea puțin în raport cu totalul populației sau comparativ cu marile centre urbane din statele industrializate, dar piața internă nu era încă pregătită pentru primirea de mărfuri scumpe. Materiile prime erau prelucrate și de alte 79 de întreprinderi ce aveau între 201 și 500 de salariați.
Putere economică aveau și cele 84 de firme ce aveau între 101 și 200 de angajați, acestea oferind locuri de muncă pentru 11.761 de locuitori.
Întreprinderile din domeniul industrial din regiunea Muntenia aveau 171.242 de muncitori și personal administrativ din țară și străinătate. Ofertele de muncă erau generoase și 4.772 de oameni primeau venituri în urma muncii prestate în România.
Muntenia se dezvolta industrial, dar a venit Al Doilea Război Mondial și s-a ales praful de uzine în urma bombardamentelor. A urmat și jaful sovietic, decăderea tehnologică fiind evidentă. Invadatorii au vrut cu orice preț să șteargă trecutul României și au publicat mereu articole și cărți despre slaba dezvoltare economică de dinainte de 1945.
Sursă imagine: Coasta de Argint
